În martie 2010 trecea de Senat proiectul de lege privind insolvenţa persoanelor fizice. Sute de mii de români supraîndatoraţi sau fără venituri sperau că legea le va da ocazia unui nou început, aşa cum se întîmplă în toată lumea civilizată, în toată Uniunea Europeană, cu excepţia Bulgariei, scrie economica.net. Proiectul de lege a fost însă îngropat în Camera Deputaţilor, după opoziţia acerbă a bancherilor, susţinuţi de BNR şi apoi de Guvern. Pînă şi Fondul Monetar s-a opus legii, în condiţiile în care a promovat-o în toate fostele ţări comuniste din Europa – cu excepţia României şi Bulgariei, unde nu s-a pus problema.
Creditele neperformante şi problemele cu plata ratei lunare erau lucruri rar întîlnite în anii de boom al creditului. Apoi a venit toamna anului 2008 şi lucrurile au început să meargă rău pentru români. Numărul şomerilor a crescut, veniturile reale au scăzut, leul s-a depreciat puternic şi garanţiile şi-au pierdut din valoare. Mulţi au ajuns să aibă restanţe la bancă. De la 366 de mii de români cu 480 de mii restanţe de peste 30 de zile şi un cuantum total de 0,58 miliarde de lei în ianuarie 2008, la 683 de mii de români cu peste un milion de restanţe de 2,8 miliarde de lei în decembrie 2009. În acest context a apărut proiectul de lege privind insolvenţa persoanelor fizice depus la Senat în noiembrie 2009. După ce a primit avizul comisiilor de specialitate şi a fost amendat, proiectul de lege a fost votat în plenul Senatului în martie 2010. Apoi s-a blocat în Camera Deputaţilor.
Ce înseamnă falimentul personal
Firmele pot să dea faliment, de ce nu şi oamenii? capital.ro explică: de fapt, oamenii pot să dea şi ei faliment. Se poate în toată lumea civilizată şi în toată lumea care vrea să ajungă acolo. Se poate în SUA, în Marea Britanie, în Franţa, în Germania, în Japonia, şi de cîţiva ani în foste ţări comuniste precum Polonia, Cehia, Letonia, Estonia, Lituania (din 2013). De fapt se poate în toată Uniunea Europeană, cu excepţia României, Bulgariei şi Ungariei – unde se va putea, însă, cît de curînd. O persoană poate intra în faliment/insolvenţă atunci cînd din veniturile sale nu îşi mai poate satisface creditorii. Datornicul poate cere protecţia tribunalului care va considera dacă falimentul este sau nu scuzabil.
Cum funcţionează?
Debitorul se prezintă în faţa instanţei care îl poate declara insolvent, la cererea sa sau la cererea creditorilor. Aflat în stare de insolvenţă, debitorul poate propune un plan prin care datoriile sale către creditori vor fi plătite, plan desfăşurat sub supravegherea unui administrator judiciar şi sub controlul periodic al instanţei, altfel este declarat falit. Proiectul de lege descrie trei etape în care se poate găsi debitorul insolvent: o perioadă de observaţie de 90 de zile, una de reorganizare judiciară şi falimentul personal. Pe perioada de observaţie şi pe perioada reorganizării judiciare, debitorul îşi va păstra dreptul de a-şi administra averea. În cazul falimentului, debitorul este reprezentat în instanţă de lichidator şi acesta nu îşi mai poate administra averea. În perioada de observaţie instanţa numeşte un administrator judiciar care are datoria, printre altele, de a face un inventar al bunurilor debitorului, de a face o listă a creditorilor acceptaţi şi de a propune instanţei ca debitorul şi familia sa să rămînă în locuinţă.
Următorul pas preferabil este cel al reorganizării, care presupune prezentarea unui plan de către debitor ce trebuie aprobat în maximum 180 de zile. Timp de maximum 3 ani debitorul stă într-o perioadă de reorganizare judiciară. Dacă acesta vine cu un plan credibil şi de bună credinţă, atunci judecătorul îl poate aproba, dacă nu, acesta poate dispune trecerea la falimentul personal. Debitorul trebuie să raporteze la 6 luni judecătorului şi în fiecare lună administratorului judiciar modul în care se desfăşoară planul. După expirarea perioadei, dacă planul a fost executat cu bună-credinţă, atunci debitorului i se poate tăia datoria rămasă şi acesta iese din insolvenţă cu toate drepturile sociale anterioare, inclusv acela de a lua din nou credit, de pildă.
Debitor de bună credinţă şi debitor fraudulos
Dacă reorganizarea judiciară eşuează, atunci se deschide falimentul personal, procedură care durează maximum 5 luni – lichidare. Bunurile debitorului sînt lichidate şi sumele rezultate vor reveni creditorului/creditorilor. Dacă bunurile sînt insuficiente ca valoare pentru stingerea creanţelor, atunci debitorul de bună-credinţă va putea fi descărcat parţial sau total de datorii – beneficiul scuzabilităţii. Dacă din executarea bunurilor şi prin urmarea planului de plată se achită 75% din datorie, atunci debitorul va beneficia de închiderea anticipată a procedurii de insolvenţă şi de ştergerea din toate registrele de publicitate şi evidenţele publice a consecinţelor juridice ale insolvenţei – reinserţia socială (termen pentru care comisia juridică a propus înlocuirea, pentru că acesta este folosit pentru condamnaţii penal). Dacă locuinţa debitorului face obiectul lichidării, acesta poate beneficia de dreptul de a locui în aceasta pe toată perioada procedurii şi pentru o perioadă ulterioară decisă de instanţă. Datoriile rămîn la valoarea nominală de la momentul deschiderii procedurii – fără dobînzi, penalităţi. Se asigură debitorului cheltuielile minime de subzistenţă pe durata procedurii. În cazul în care se instituie falimentul personal, judecătorul poate da dreptul debitorului, împreună cu familia sa, să rămînă în locuinţă timp de doi ani. Debitorul de rea-credinţă sau debitorul fraudulos vor putea primi trei luni dreptul de a locui în imobil, asta doar în cazul în care acesta, împreună cu familia, sînt puşi în pericol. Debitorul de rea-credinţă şi debitorul fraudulos nu vor beneficia de scuzabilitate, deci vor rămîne cu datoriile anterioare închiderii procedurii de faliment, dacă acestea nu s-au prescris şi poate fi sancţionat drastic de către judecător: decăderi profesionale, interdicţii de a desfăşura anumite activităţi de tipul celei care a dus la insolvenţă pe o perioadă de maximum 7 ani.
Diferenţa dintre faliment personal şi executare silită
Un debitor care are de plată la bancă o rată pe care nu şi-o mai poate permite (scăderea veniturilor, şomaj, boală, creşterea ratei) poate intra într-un plan de reorganizare în care să plătească o anumită sumă lunară timp de trei ani sau, dacă nu are venituri suficiente, să intre în faliment. Apelul la faliment este un lucru destul de grav pentru debitor şi ar trebui evitat. În cazul unui faliment, clientul îşi pierde casa şi alte proprietăţi dispensabile. Asta se întîmplă şi acum în cazul executării silite, cu diferenţa că acum, dacă valoarea garanţiilor/bunurilor executate nu acoperă datoria, atunci datornicul tot va trebui să plătească băncii diferenţa, adică va rămîne înglodat în datorii pentru mulţi ani, poate zeci de ani, fără şansa de a mai apela la un credit, un card de credit etc. Pentru bănci, beneficiul este că, dincolo de faptul că şi ele pot cere insolvenţa debitorilor, acestea pot să îşi elibereze provizioanele constituite pentru creditele neperformante ca urmare a declarării falimentului debitorului. Astfel, scade presiunea de pe bilanţurile băncii, pentru că banii blocaţi în provizioane sînt foarte scumpi. Băncile se tem însă că românii vor da năvală să îşi declare falimentul ca să nu mai plătească ratele la credit, că aceasta este o metodă prin care vor înţelege să fugă de obligaţii.