De-a lungul timpului, elevii vrânceni au purtat uniforme care mai de care mai originale şi mai colorate, iar astăzi cei mai mulţi se îmbracă sobru, doar în negru şi gri. Uniforma a fost adusă în România în 1897 de către Theodor Costescu, fiul unui învăţător de la şcoala din Rovinari (Gorj), care a introdus-o mai întîi pentru elevii din Turnu-Severin.  Obligativitatea uniformei a fost introdusă în 1906 de Spiru Haret ministrul învăţământului de la acea vreme. Unele şcoli au păstrat vechea uniformă albastră cu şorţuleţe pepit.

În 1906, Spiru Haret, ministrul învăţămîntului la acea vreme, a introdus uniforma şcolară obligatorie. Zeci de ani, şcolarul a purtat acest simbol al apartenenţei la o instituţie de învăţămînt. În perioada interbelică, era mîndria băieţilor şi a fetelor de pension. În epoca de aur, a fost impusă pentru triumful masei amorfe de tineri ai viitorului socialist. Pe lîngă ţinuta vestimentară, cîntecele şi sloganurile completau măsurile de coerciţie şi îndoctrinare la nivelul celor mai tinere vlăstare. După 1989, uniforma a fost zvîrlită cît colo. Elevii s-au bucurat să scape de hainele sobre şi incomode şi şi-au luat libertatea să vină la ore în blugi. Astăzi, şi la cele mai serioase examene, adolescenţii vin îmbrăcaţi ca pe stradă. Unele instituţii de învăţămînt însă au reluat moda uniformei. Ca element particular în raport cu alte instituţii similare, ca imagine simbol care inspiră respect, încredere, stil, apartenenţă. Noi vă prezintăm istoria ţinutelor care ne-au ajutat de-a lungul timpului să-i recunoaştem şi să-i admirăm pe copiii care învăţau în şcolile şi liceele vrâncene.

Uniforma e bună, dar nu obligatorie

Multe şcoli şi licee din Vrancea au impus de cîţiva ani uniforma şcolară. Nu din nostalgie comunistă, ci ca element distinctiv faţă de elevii altor instituţii de învăţămînt. Uniformele de azi nu mai seamănă cu cele lipsite de gust de acum 25 de ani, ci sînt special create pentru fiecare şcoală în parte. De obicei, decizia este luată împreună cu părinţii care au acceptat aceste cheltuieli suplimentare pentru ca fiul sau fiica să poarte uniforma care arată că frecventează un liceu de tradiţie, cu educaţie de calitate. Alte şcoli însă au rămas pe ţinută la liberă alegere. În acest an, Comisia Parlamentară pentru educaţie a dat un raport negativ în cazul obligativităţii uniformei şcolare în şcoli primare, gimnazii, licee, şcoli profesionale, fie că sînt de la stat, fie că sînt private. Senatorii care au propus iniţiativa susţineau că uniforma asigură un plus de educare, de obişnuire a copiilor cu respectarea unor reguli, sentimentul apartenenţei la un grup şi mîndria de a fi elevii unei anumite şcoli, dar şi un plus de securitate. Nici Uniunea Europeană nu impune uniforma: „în ţările din Uniunea Europeană, ca şi în România, obligativitatea uniformelor şcolare sau lipsa acestora rămîne la latitudinea unităţii de învăţămînt şi a Consiliului reprezentativ al părinţilor“.

Teroarea matricolei

Altădată, a purta uniformă şcolară era o fală. Era semn că ai carte. Nu conta că în viaţa de toate zilele elevul era modest îmbrăcat, în ţinută de licean impunea respect, iar între săraci şi bogaţi nu era nicio diferenţă. Toţi copiii erau la fel. Pe vremea bunicilor, fiecare liceu avea altfel de uniformă, iar la buzunarul sacoului era cusută matricola cu însemnele şcolii şi numărul fiecărui elev. Dacă erau văzuţi pe străzi la ora cînd se ţineau cursuri, numărul matricol putea fi notat şi pîrît conducerii şcolii. La fel se întîmpla dacă intrau în crîşme sau se comportau necivilizat pe stradă. Dar adevărata dictatură a matricolei s-a instaurat în anii ’80, cînd niciun elev nu mai avea acces în şcoli fără matricola prinsă pe braţ. Hainele, bune sau rele, trebuiau străpunse de cusături. Profesorul de serviciu se posta la poarta şcolii şi controla matricola. Lipsa acesteia însemna absenţă nemotivată. Repetarea abaterii ducea la scăderea notei la purtare. Matricola trebuia ataşată definitiv, parte integrantă din ţinuta soldăţească a viitorului comunist.

Elevi, străjeri şi cercetaşi

Elevele de gimnaziu din perioada interbelică purtau şorţuleţe pepit cu bretele cu volănaşe peste rochiţe negre, pantofi negri, ciorapi obligatoriu negri sau albi. Ştrampii de mătase erau interzişi. În clasele primare, fetiţele purtau la gît funde roşii. La băieţi era mai simplu, aveau un costum negru cu cămaşă albă şi cravată. Şaguniştii purtau uniforme kaki şi şepci cu cozoroc. Fetele însă aveau uniforme cochete, asortate cu pălăriuţe, pelerine, funde, panglici. Purtau rochiţe bleumarin, cu guleraş alb, brodat. Sau fuste plisate şi cămăşi albe. Sau rochii pepit. Îşi duceau cărţile în trăistuţe cu două baiere, băieţii aveau genţi de umăr. Carol al II-lea a inventat o uniformă specială pentru străjeri, pionierii regelui. Şi uniforma de cercetaş era admirată cînd se defila în detaşamente la sărbători.

Dictatura cordeluţei

În vremea comuniştilor, orice încercare de a ieşi în evidenţă prin vestimentaţie a fost anihilată prin introducerea ţinutei standard încă din primii ani de educaţie. Astfel, copiii de grădiniţă, înscrişi automat în organizaţia Şoimii Patriei, purtau cămăşi portocalii şi pantaloni albaştri, pălării albastre şi cravate roşii. Toate din material supraelastic. În şcoala generală, băieţii au rămas pe uniforme bleumarin şi cămăşi pepit, cu guleraşe albe. Fetele aveau şorţuleţe albastre peste aceleaşi cămăşi pepit. Cordeluţa albă era obligatorie. Din buzunarul uniformei, şi la fete şi la băieţi, trebuia să se vadă batista imaculată. Tovarăşa învăţătoare controla batista şi unghiile. Pe lîngă igienă, se urmărea ca elevele să nu îşi vopsească unghiile cu ojă sau să poarte inele. De cercei nici nu putea fi vorba. Ţinuta şcolarului se completa cu clasicul ghiozdan de carton.

Angajament de pionier

Pe lîngă uniforma de zi cu zi, elevii din clasele primare mai aveau în garderoba obligatorie şi ţinuta festivă. Începînd cu clasa a II-a, voiau sau nu, copiii erau primiţi în rîndurile organizaţiei de pionieri pe bază de cerere şi angajament. Doar cei cu note foarte slabe erau înregimentaţi mai tîrziu. Toţi elevii trebuiau să devină pionieri. Din acel moment devenea obligatorie cravata roşie cu tricolor, prinsă la gît cu inel de plastic. Şi la ore şi la costumul special de pionier. Acesta era compus la băieţi din costum bleumarin şi cămaşă albă, bască albă, centură de pionier cu stema României. Fetele purtau fuste plisate bleumarin şi aceeaşi cămaşă specială din nylon, cu buzunare pe piept, de care se atîrnau distincţiile pioniereşti.

„Meritul pionieresc“

Umerii pionierilor erau decoraţi cu trese albastre pînă în clasa a IV-a, lîngă care se adăugau cele galbene din ultimii ani de gimnaziu. Numai cei care obţineau cel puţin premiul II la învăţătură aveau dreptul să le poarte. Distincţiile pioniereşti erau rîvnite. Ele reprezentau recunoaşterea rezultatelor la învăţătură, dar şi participări la cercuri ştiinţifice, sportive, literare. Insigne „Pionier de frunte“ primeau doar premianţii. Cea mai înaltă distincţie era „Meritul Pionieresc“, o raritate care se acorda doar pionierilor cu note mari, spirit de abnegaţie şi activitate intensă în cadrul Organizaţiei Pionierilor. Sau celor cu părinţi suspuşi. Uniforma de pionier trebuia să conţină obligatoriu emblema de pionier albastră sau galbenă pe braţul stîng.

Planul la maculatură

Tot la costumul de pionier, se mai atîrnau şnururile de mătase: roşu pentru comandant de grupă, galben pentru cel de detaşament, albastru – comandant de unitate şi grena – instructor de detaşament. Cu tot arsenalul pe ei, elevii arătau ca nişte generali, abia mai puteau să se mişte firesc. Copilăria era anulată în favoarea pregătirii pentru făurirea societăţii de mîine. Elevii erau tîrîţi la muncă patriotică, la plantat copaci în curtea şcolii, la cules plante medicinale, la muncă agricolă. Fiecare an şcolar începea cu „o mînă de ajutor dată cooperatorilor pe ogoare“, activitate la care uniforma nu era obligatorie. Erau îndatoriri pioniereşti colectarea de maculatură, sticle şi borcane, materiale textile, fier vechi. Totul se depozita pe coridorul şcolii, la vedere. Elevii erau chemaţi la întrecere. Ca să nu fie mustraţi în careu că nu şi-au îndeplinit planul, ajungeau să ducă la maculatură cărţile din biblioteca proprie. Riscau şi scăderea notei la purtare dacă nu îndeplineau planul la cei 3 R: Reciclare-Recondiţionare-Refolosire.

Croială standard

Odată trecuţi în clasa a V-a, copiii schimbau din nou uniforma. Cămaşa trebuia să fie bleu, fetele treceau la sarafane albastre. La 14 ani, elevii deveneau utecişti. Tot fără voia lor. Uteciştii n-aveau uniforme festive. În schimb, la ore, liceenii purtau costume negre cu cămăşi bleu şi cravată neagră. Fetele se îmbrăcau cu sarafane negre de tercot peste cămăşi bleu. Croiala trebuia să rămînă cea din fabricaţie, orice ajustare care ar fi scurtat-o sau ar fi modelat-o pe corp era sancţionată.
La orele de chimie era obligatoriu halatul alb, la cele de atelier sau practică în uzină – halatul albastru.
La facultate, studenţii scăpau în sfîrşit de uniforme, se îmbrăcau liber, dar decent. La fel şi seraliştii de liceu. Dar nu dispărea regula ca băieţii să fie tunşi regulamentar. Celor cu plete şi perciuni li se scădea nota la purtare şi ajungeau în dizgraţia profesorilor.

Uniforma PTAP

Era obligatorie treapta I de liceu. Aşa că se ajungea obligat forţat şi la uniforma PTAP: bluză şi pantaloni albaştri, beretă. Subţire ca hîrtia, costumul era inutil pe vreme rece. Se mergea „la trageri“, unde elevii puneau ZB-ul la ochi şi trăgeau de 3 ori. Cel care nimerea ţinta se mîndrea cu un „F.B.“ Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei era materie prevăzută în orar, la fel ca cea de Informare Politică, şi impunea un fel de stagiu de iniţiere a minorilor în domeniul militar. Cine mergea în taberele PTAP era scutit de o parte din practica agricolă care oricum se întindea pînă dădea frigul în noiembrie. După ce se strîngeau cartofii, guliile, sfecla, porumbul, varza şi morcovii de pe cîmp, orele erau recuperate în grabă, condensînd cîte 3-4 lecţii într-una singură. Elevii treceau prin materie ca gîsca prin apă, dar mîndri că recolta nu s-a risipit pe ogoare. Mai săreau peste lecţii şi cu ocazia pregătirilor pentru defilare sau a festivalurilor „Cîntarea României“, a montajelor literar-artistice şi brigăzilor artistice.

Haina tinereţii

Paradoxal, în regimul trecut, cu toate activităţile aberante impuse, elevii au făcut carte, lucru care acum abia dacă se mai observă în şcolile şi colegiile vrâncene. Teama de a rămîne muncitor în una dintre fabricile de pe platforma Sud din Focşani sau judeţ (fabrici din care acum au mai rămas doar ruinele) îi motiva pe mulţi să se zbată pentru o facultate. Bacalaureatul era un pas greu de făcut, dar prea puţin se împiedicau. Admiterea era o altă punte a suspinelor pentru că atunci se spunea că numai elitele intrau. Plus băieţii care voiau să amîne armata. Materia trebuia ştiută pe de rost aşa că cei mai mulţi erau tocilari. Erau cîte 8-10 candidaţi pe un loc. În cămine, dictatura continua, prin pedagogul care veghea ca studenţii să nu se distreze prea mult. Anii au trecut, uniformele şcolare s-au schimbat sau au dispărut. Deşi au trecut 22 de ani de libertate, elevii nu vor să mai audă de uniforme.

• Vă prezentăm mai jos câteva dintre angajamentele care erau obligaţi să le accepte elevii din perioada comunistă, şi care acum stârnesc doar zâmbete

„Eu (numele şi prenumele), intrînd în rîndurile Organizaţiei Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăţ bine, să fiu harnic şi disciplinat, să cinstesc cravata roşie cu tricolor“. (Angajamentul pionierului)
„Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele – Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului şi Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pioniereşti“. (Legămîntul pionierilor)
„Pentru gloria poporului şi înflorirea României socialiste, pentru cauza partidului – înainte!“ (Deviza pionierului)